Camera Copilăriei Mele E Austeră

Obiectele din casă sunt adunate în grămăjoare egale,
ca lemnul de foc pregătit de dinainte pentru sezonul rece,
un ritual reluat cu regularitate.
În faţa oglinzii văd tot timpul aceeaşi femeie,
smulgîndu-şi concentrată firele albe,
adunîndu-le apoi cu degetele umezite de pe jos.

E o durere surdă, estompată în toate astea, ca ultimele acorduri ale unei melodii

triste pe care le anticipăm de obicei, de parcă le-am mai fi auzit undeva.

„Bună dimineaţa, Om de Ceaţă!”
„Bună ziua, fată-magnet!”

De sub gheaţă, din mediul internauţilor, din pămînt şi din aer mi se trimit semnale secrete.

E o numărătoare inversă tot timpul:
60, 59, 58, 57, 56, 55, 54, 53, 52, 51, 50, adipoceară.

Și nici măcar nu mi-am pus o dorinţă, şi nici măcar nu m-am rugat pentru ceva.

Gabriella Eftimie

El Cuarto De Mi Infancia No Es Pretensioso

Los objetos en la casa están reunidos en pilas iguales

como la leña que ha sido preparada antes de que llegue el frío,

un periódico ritual repetido cada año.

En el espejo veo todo el tiempo la misma mujer

que se concentra en arrancar los pelos blancos

y con los dedos mojados recogerlos del piso.

Hay un mudo, vago dolor en todo esto, como los últimos acordes en una triste canción que podemos adivinar de antemano, como si ya la hubiéramos escuchado en alguna parte.

Toco aquí, pero duele en algún otro lugar.

“Buenos días, Hombre - Niebla!”

“Buenos días, Muchacha - Imán!”

El hielo desde abajo, desde los internautas, desde la tierra y el espacio me envía señales secretas.

Es una constante cuenta regresiva:

60, 59, 58, 57, 56, 55, 54, 53, 52, 51, 50...

y no he alcanzado a desear algo, ni siquiera a pedir algo.

Gabriella Eftimie